Întrebările legate de modul de orientare al liliecilor au început să apară în vara anului 1793, în urma experimentului făcut de către savantul italian Lazzaro Spallazani. Acesta a întins numeroase fire subţiri în clopotniţa catedralei din Padova, apoi a luat câţiva lilieci, le-a aplicat ceară pe ochi, după care i-a eliberat. A doua zi a prins liliecii supuşi experimentului şi spre surprinderea lui a constatat că liliecii au reuşit să zboare şi să se hrănească, iar văzul nu era unul din simţurile indispensabile. De asemenea a constatat că liliecii zburau fără să atingă firele.
Inspirat de experimentele savantului, naturalistul elveţian Charles Jurine s-a gândit să înfunde urechile liliecilor. Rezultatul a fost neaşteptat, liliecii nu au fost capabili să se orienteze şi să distingă obiectele înconjurătoare, lovindu-se de firele întinse şi de pereţi.
Georges Cuvier, anatomist şi paleontolog francez, a contestat cercetările celor doi şi a emis ipoteza conform căreia liliecii posedă un simţ tactil foarte fin localizat pe pielea extrem de subţire a aripilor, sensibile la presiunile aerului care se formează între obstacol şi aripi. Astfel animalul era nevoit să ocolească obstacolul semnalat prin schimbarea presiunii aerului.
Această ipoteză a avut credibilitate în cercurile ştiinţifice mai bine de 150 de ani. În anul 1912, întâmplător, Maxim, inventatorul mitralierei cu încărcător automat, a emis ipoteza că liliecii se orientează cu ajutorul ecoului produs de zgomotul proprilor aripi. După acest principiu el şi-a propus să construiască un aparat care să avertizeze navele de apropierea icebergurilor. Explicaţia reală a fost dată mai târziu de savanţii americani D. Griffin şi R. Galambos, care au folosit un aparat de detectare a ultrasunetelor şi a constatat că liliecii emit sunete imperceptibile de urechea umană. Astfel ei au reuşit să stabilească şi frecvenţele pe care erau emise sunetele.